Apa luminii

Aerul precum o lance de gheață
Îi străbătu pieptul ridicând-o ferestrei 
Era albă, pielea neatinsă decât de aburul nopții 
Asemenea laptelui neprihăniților 
Munții se ridicau în ochii ei precum 
Salbe de lâniță la gâtul mieilor de Mai 
Era o iarnă a luminii 
O lumină a singurătății 
Nimic nu o mai putea însă atinge 
Prin vitralii lumina îi cuprindea chipul 
Cum sângele neînceput al fericirilor 
Picură pe icoane lacrimi de mir 
Neîntinând lumina rugăciunii.




©Luminița Amarie