Alungă oboseala, mă liniștește și duce departe
De urmele zilelor în care n-am fost eu
Tată, de pe malul mării, de la capătul lumii
Îți scriu aceste rânduri, dragostea mea
Din inima unui vulcan de munte
Pe gura căruia cresc flori albastre
Cicoare și lămâiță Îți scriu dar nu știu ce să-ți spun
Pesemne că abia acum începe totul...
Sezonul bucuriei s-a încheiat
Port în ochi urme de pământ
Cenușa din verde pare argint de aceea
Mi-e teamă să mai plâng
Sunt fericită, fericita care noaptea colindă
Cotloanele unui oraș rămas fără vreo taină
Eu însă continui să găsesc misterul
În acest bazar al sentimentelor
Această colivie a aripilor
Din nimic
Nu prețuiesc decât această stare de neliniște
Care mă cuprinde din senin
De care nu m-aș rupe niciodată
Îți scriu, ție, înger al meu păzitor
Un mănunchi de cuvinte din care aș vrea
Să crească iasomia
Să înflorească noaptea
Să o primești și peste ea să verși lacrima
Pe care eu nu pot să o mai plâng
Din toate tristețile mele un parfum cald să rămână
Să cuprindă lumea faptelor de rând
Precum un dar neașteptat, un timp al liniștii, o bucurie simplă
Apoi, preț de o clipă -
Nu uitarea să ne transporte spre marea întâlnire -
Ci întâlnirea să se întâmple în noi
Cu noi
Atunci, mamă, tată, dragoste, îngere
Nimic nu ar mai trebui spre a culege laurii eternității
S-ar plânge lacrima
Ar înflori iasomia nopții
Toate din această mare tristețe
În care locuim străini de marea fericire tăinuită de noi
nefericiții....
©Luminița Amarie
