Femeia aceea te așteaptă cu un
Giulgi de sânge pe umeri
Însingurarea ploii i se închină
Pe genunchi îi cresc flori de imortelle
Te cheamă în carnea liniștii ei
Iertare a cerut pământului pentru tine
Pentru tine a trădat neliniștea
Dinaintea marei bucurii
Ție cuvintele ți le-a crezut
A luat dorințele tale și le-a dat forma vie
A unei rugăciuni
Pașii tăi în mijlocul ei bat astăzi
Clopotele peste valea fragedă a plângerii
Inima ei absoarbe ploaia despărțirilor
Grea, liniștea care îi îmbracă trupul
Se așază peste singurătatea
Lumii precum o imensă
Rodie de lacrimi
Vino, privește-i oglinda tristeții și uită numele tău
Te așteaptă în anotimpul târziu al iertărilor
Va clădi pentru sufletul tău un piedestal
Odihna ta odihna ei va fi
Te va acoperi și loc își va găsi sufletul tău
Înnegurat de seceta deșertului acestei lumi
Prin care ai mânat drumuri către un cer
Ce nicăieri mai înalt decât în ea nu este
Vino, dar nu atinge pacea care o înflorește
Se va deschide doar dacă vei fi tu
Cel chemat.
©Luminița Amarie
