Veniți, apropiați-vă și ridicați-mi
Voalul trecerii de pe chip!
Învăluit în cenușa prefăcută a uitărilor
Au trecut pașii mei prin lanurile înflorite
Trupul sărutat de tandrețea nopților
Păstrează astăzi urmele singurătății
Parfumul eternei duioșii
Despărțirea este ceara care îmi acoperă umerii
Acolo încă văd purpurii urme de lumină
Amintiri, coroane de emoții, valuri de trăiri, lacrimi dăruite pe nimic
Vă chem, veniți în casa aceasta!
Aprindeți candela ce îmi păzește liniștea
Luați loc la masa mea
Amintiri, icoane făcătoare de vise...
Aducerea aminte este marea fericire a
Oamenilor anihilați de timp
A oamenilor cu drumul sfârșit
Pedeapsă mai mare decât aceea a
Lacunei din gânduri nu mai este
Darurile, bucuriile, întâmplările
Așijderea vieții noastre se risipesc
Frunze ale unui anotimp prea devreme târziu
Apoi devin apa ce o respiră florile văzduhului
Dar înaintea tributului dator către pământ
Vine din nou vremea copilăriei
O copilărie a bătrâneții
O copilărie a memoriei
Atunci ne adunăm
Fiecare pe prispa noastră și ne bucurăm
De tot ceea ce am adunat
De tot timpul care, mănunchi în amintiri
N-a devenit pierdut
O, voi, amintiri!
Veniți și-aduceți verdele iluminării
În iarna care îmi acoperă inima!
Voi rupe zăvorul uitării
Elibera-voi pasărea târziului
Din colivia anilor trecuți
Amintirea să fie ultima tristețe blândă
Care să îmi cuprindă zborul către timp
Fericiți cei ce au trăit trecutul
Din adânc
Prin amintiri din el vor face viitor
Și nu vor fi uitați.
© Luminița Amarie
