Ploaia singurătății

Era singur și cunoștea gustul

de apă al luminii.
Niciodată, oriunde ar fi fost, mâinile lui
nu căutau monezi
Cu care să-și plătescă zilele;
Nu avea mai nimic, dar vedea depărtarea
Din ochii oamenilor singuri.
Fugea de bogăția zilelor de rând-
Pe sticla pietrelor străluceau cercuri
Precum solzi de argint-
Erau lacrimile lui care mereu se alegeau de apă.
Avea o tristețe copleșitoare și o sălbăticie
Care făceau din el necunoscut țărâm.

L-aș fi putut iubi,
L-aș fi putut urî.

Dar la ce bun să curmi o suferință
Fără de care n-ai mai fi același?

Acum, la creștetul unui mormânt,
Stau și mă-ntreb, pe cine oare plâng?

Pesemne eu sunt în pământ-
Din el mă plouă cu argint lumina.




©Luminița Amarie