Floarea umerilor goi
Este duminică. În sufletul meu se naște o primăvară de nestăvilit. Uneori plouă. Ca în tabloul unui pictor zbuciumat de taine. Soarele răsare de nicăieri. Precum de nicăieri ai apărut și tu. Mi-ai apărut.
Aștept scrisoarea ta. Este duminică și știu că va veni. Așa cum am știut că va veni clipa când mă voi trezi în forma trupului tău, în liniștea respirației tale, în simplitatea acestei îmbrățișări.
Soarele, timid, mângâie rătăciții acestui oraș. Nu înțeleg de ce oamenii ignoră această frumusețe, îi aleargă singurătatea iar ei, atât de speriați, își imaginează că eternitatea stă în magazine de lux.
Mă plimb prin parcurile pustii în care mângâierea acestui anotimp a încremenit și un dor crâncen mă înfășoară în manta-i de velours înrourat, este dorul de mine. Mi-e dor de mine ca de o copilărie pierdută. Mi-e dor de tine cu o fericire sfâșietoare. Cresc aripi.
Tu ce mai faci, iubirea mea târzie?
Cum poți să duci povara unei lumi din care nu te-ai întrupat? Cui pot să-i cer să mi te îngrijească? Ah!, scrisoarea aceasta te va bucura, vreau pentru tine această bucurie. Scrisorile acestea vor dăinui în inima timpului, precum această clipă pe care nimeni nu o poate sfârși.
Iată-ne unul. Iată-ne despărțiți.
Tristețea este un anotimp roditor. Ori de câte ori mă cuprinde la tine mă întorc și îți scriu.
Am cuprins această viață cu mâinile, cu trupul și cu duhul. Nimeni, niciodată, nu a rostit numele meu decât în întuneric. Am înlăturat umbrele care îmi îngreunau lumina. Sufletul meu a învățat, în noaptea timpului, să zboare. Am crescut prunci cu părul de aur care apoi m-au părăsit ca să mă poată veghea. Am adunat cu mâinile tremurânde pietre cu care am lăsat urme, știam că vei veni, vroiam să știi să vii. Am clădit o casă în care te văd și acum, fântâna albă și florile de soc, cântecul păsărilor și vocea timpului pierdut. Am scris în fiecare zi o rugăciune pe care am îngropat-o la poarta unui munte. Am blestemat fiecare clipă fără tine ca astăzi să-ți cer iertare că te iubesc. Căci dragostea e ca o fereastră cu flori și uneori ferestrele rămân doar o oglindă a luminii. De aici începi tu.
Este duminică. Duminica este mereu a iertărilor. Duminica Sfintei lumini a împăcării.
Am pregătit în liniște momentul acesta. Clipa în care de toate mă voi rupe să mă adun în tine. Să pot să tac, să pot să fiu, să pot să uit. Să te trăiesc în deplinătatea păcii noastre, profunda noastră bucurie.
Îți spun ție, îți spun că a sosit momentul destăinuirii, trăiri care nu se scriu. Cuvinte care nu ne pot rosti.
Prin zidurile de piatră cântecul nostru
O să străbată lin apoi ascuțit
Precum țipătul păsării cu penaj de scântei
Vom îmbrăca lumina, vom lepăda straiele de cenușă
Privind la singurătatea celuilalt ca la o apropiere de etern
Liniștea trupurilor noastre va fi asemeni nunții de lumină și credință.
Este duminică, lumina mea târzie, îți scriu scrisoarea aceasta de pe pragul unui schit. Nu e nimeni să ne umbrească tăcerea, nu e nimeni să ne frângă lumina.
Când tu o vei citi depărtarea din noi ne va apropia și vei ști că eu locuiesc în gesturile tale.
Cu dragostea ta.
©Luminiţa Amarie Scrisori albe
