Punctul vieții

Să-ți vorbesc pe limba trupului meu

mi-e simplu chiar dacă
purtăm iubiri pe fiecare colț
pe fiecare por
pe fiecare cută aurie
pe fiecare gură de aer
pe fiecare geană
pe fiecare rană
a acestuia
dar cum
trăim în sanatorii de iasomie
respirăm cristal viu
priviri de mahon
crescut în zăpadă cenușie
sculptăm paturi din
seva timpului
(timpul râde ironic)
așadar consider această
dorință neutră vitală
de a mă arăta ție
încep cu ochii
cred că se cuvine căci prin ei
poți învăța istoria tăcerii
și a pe cea a morții ca o mireasă
albastră
apoi
cum să-ți spun
sunt buzele
gura
în care porți și-acum
gustul primului sărut dar mai ales
cel
al lacrimilor
(ochii)
îți voi vorbi despre
centrul lumii
acest punct controlează tot
lacrimile mai ales
și buzele
apoi umerii și mâinile
doamne ce limbă uitată de lume vorbesc mocnit aceste
boțuri de lut însuflețit
spatele
sânii
vintrele
coapsele
gleznele
genunchii
tălpile
pulsul
dorința și uitarea
păcatul și iertarea
ura și iubirea
întreg trupul vorbește
prin acest punct
fără de care totul
ar fi
doar un banal
colaps haotic și
hidos

prin acest punct
prin
.
.
.

inimă

Limba inimii este tăcerea.

© Luminița Amarie

Alte poeme