Din crivățul atâtor despărțiri
nu am învățat nimicpoate doar să-mi prețuiesc
lacrimile
La gura sticlelor așteaptă
pruncii nebotezați
să-și primească vitriolul
(să poată înflori pe ramurile brazilor din cimitire)
Stau și privesc la această lume care trece
fără să vadă
cât de frumoasă este
iarba anilor
(ca mugurii care aleargă
pe imașul copilăriei mele)
Nu-mi amintesc nimic din anii copilăriei
mă întreb însă
dacă nu sunt eu copilul care se joacă în curtea acelei case
pe care iată
vor să o demoleze
(neștiutori sunt oamenii care rămân copii și cât de bine e!)
Aș vrea să mai rămân aici
în acest loc
în acest sat
în acest imperiu căruia
nu-i cunosc istoria dar care
m-a primit fără să mă întrebe
cine sunt
când voi pleca
și care știu că nu-mi va pierde urmele
Suntem toți plini de
apă
dar unora le este veșnic sete
am adunat în jurul meu toți oamenii flămânzi
(de șapte zile visez că plouă cu pâine)
...............................................................
și oamenii cred în mine
totuși,
îmi spuneți și mie pe nume?
© Luminița Amarie
