Când oamenii își uită sufletul Se dăruiesc trupului
Distrug toate dovezile tristeților
Spulberă cenușa tuturor amintirilor
Apoi împart aceeași carne
care
Mucezită de obligația de a se dărui
Se descompune în fluturi cu aripile găurite
(termen modern: rutină)
Prăpastia sufletului devine o groapă fără duh
Deasupra căreia un giulgi de ceață
(ca laptele)
Ne amintește prima noapte de dragoste
Dacă oamenii mi-ar auzi gândurile
M-ar închide în neputința lor
Nu te-aș fi iubit dacă erai ca mine
Cu tine nu m-aș fi putut obișnui.
© Luminița Amarie
