condamnând oamenii la
singurătatea dorului
Abia acum realizez cât de mult
aș vrea să mă văd după moartea mea
Nimeni nu-mi va mai aduce cafeaua
Nimeni nu-mi va mai spune ce să fac
Nimănui nu-i va mai lipsi vocea mea
Toți știind prea bine că morții
nu pot cânta,
vor căuta să mă înlocuiască
voi fi singura neimportantă
Din ipocrizie probabil vor spune mulți că mă regretă
Într-o bună zi nimic nu va mai putea fi sărbătorit
În moarte cred că totul este identic
Zilele s-or fi asemănând între ele
Totul o fi având aceeași culoare
Negru
Unele întâmplări trezesc în mine dureri nebănuite
Nu am știut niciodată de ce nenorocirea
pândește mereu oamenii calzi
oamenii blânzi
care nu au nimic mai mult decât nimicul
De câteva zile port în geantă
o carte de care îmi este frică
nu am curaj să o citesc
Bucuria mea e simplă
nu mă chinui niciodată să scriu
Nu storc niciodată sufletul poemelor mele
Nu le ciunțesc
Nu le bruschez
Astăzi însă aș vrea să scriu un bocet
Aș scrie cumva, dacă sufletului meu îi este dat
Un poem atât de trist încât mortul căruia îi duc durerea
Ar vedea albul sfâșietor al lipsei.
© Luminița Amarie
