Spovedania unui trist

Pentru că am decis să nu mai
scriu o perioadă,
Mă trezesc noaptea plângând,
tremurând.
Îmi amintesc vise pe care nu
le-am visat,
Am pe buze gustul unor licori,
din care nu am băut vreodată.
Sângerează cu apă neagră
rănile mele, acoperite cu mătasea
prefăcută a uitărilor.
Aud cuvinte care nici măcar
nu există.
Mi-am făcut din scris o ancoră,
O
binecuvântare era pentru mine
Poezia,
Dar m-am epuizat total,
fizic cel puțin.
Nu știu de ce luptă sufletul
acesta al meu,
Nu înțeleg de ce noaptea aud
vuietul,
cumpăna,
piatra,
carnea,
împreunându-se.
Să presupunem că mi-am pierdut firea,
Că nu știu cine sunt-
Atunci de ce iubesc
lucid același om,
Care mă minte și pe care eu îl alung,
dar fără de care nu pot trăi.

Așa e și cu scrisul.




© Luminița Amarie