Aurar îndoliat

Cum poți nelegiută neputință,
Să rupi din mine aerul ce-l beau?
Să stai în pieptul meu cu stăruință,
S-auzi ce spun, ce tac, ce strig, ce vreau!

În care mări, ce valuri înspumate
Să caut eu neantul și să pot -
În el să-nec trăirile-adorate,
Ce mi-au luat trupul, gândul, visul, tot!

Să mă arunc în negrul unei ape,
Să plâng la căpătâiul unui zeu,
O lacrimă din spinii mei să scape,
Să-mi încolțească-n piatră chinul greu.

Pe care cruci, pe care vechi morminte,
Să merg să pun tămâie și-apoi vin -
Ca aurarul negru de cuvinte,
Să-nvie, să se nască din senin!

Cum poți tu, nestemata mea ființă
Să mori mireasă. Ție tu călău,
Când lângă trupul tău de vie viță,
Stătea un falnic brad semeț și-n hău!

Și-ar fi murit, murit a fost al tău...




©Luminița Amarie