Cu ce să umplu timpul cel pierdut,
când pietre port
Pe umerii ce-mi cad în gol,
Pe trupul greu ce nu îmi aparține.
Ar fi putut să ningă din senin,
Din ploaie-ar fi putut să cadă norii.
Un fulger poate-ar fi salvat tristețea
Atâtor oameni singuri, atâtora pustii.
Un nod de lemn, liant încremenit,
Un tremurat al crucilor din mâini.
Cresc spini în tălpi și nimeni nu mai poate
Pleca de-aici, de unde sunt striviți
De moartea cea păgână și tăioasă,
De fiica unui negru împărat,
De lacrima ce cade noroioasă
Pe chipul care doarme ca uitat.
Nu va mai fi vreo oră a durerii.
Doar un văzduh albastru purpuriu,
Din scrinul de oțel, al disperării.
Un sufletul alb, un crin se va-'nălța-
Va fi o eră blândă a tăcerii,
Apoi, o stea mai mult va lumina.
Spectacolul se-ncheie-
suferința -
A fost îndeajuns cât te-ai rănit.
Rămânem iar străini - mai grea ființa -
Este a celor care n-au murit.
©Luminița Amarie- În memoria lui TTC
