Calea pietrelor

Pe-un rug de stânci port trupul meu agale,
Am răsturnat mereu eu carul greu,
Am băut tot veninul din pocale,
Doar să te știu, te știu... Atât. Mereu. 



Mi s-a părut durerea o lumină,
Când am căzut tot eu m-am ridicat.
Pe frunte îți rămân și-acum senină,
Și te-am iertat. E simplu. Te-am iertat.

Am socotit iubirea ca sfârșitul,
Sub piatra ei visam să mă zdrobesc,
Dar nu-i nimic precum e infinitul
În care astăzi sufăr și trăiesc.

Nici primăvara nu mă mai cuprinde,
Eu am rămas în iarna nimănui.
Din rana de pământ în piept s-aprinde
O candelă, la ceasul dorului.

Voi reveni din mine mai frumoasă,
Acum e timpul meu să mor puțin;
Pământul mult prea plin e de pucioasă,
Sărutul tău prea greu e de venin.




©Luminița Amarie