și pline de alei
pe marginea cărora curg izvoare care nu se văd
și se adapă cerbii
mâinile mele erau albe și reci
mâinile omului vântului
erau
ca niște atingeri de acasă
de pe vremea când nu eram singură
m-am dezmințit de tot și m-am deschis precum o
dimineață vieții
pur și simplu am devenit eu
m-am așezat la masa liniștii sale și am primit ca dar gura sa de vin și de tăcere
mi s-au plimbat prin trup furnici albe și îngeri rotunzi de lumină
am simțit
cred
că nu exiști până când nu te rupi de tine și treci pragul unui suflet care te așteaptă cu lumină și pace
cu tăceri și nimic
am stat pe marginea gândurilor muzicii care
vibra prin zidurile
casei în care era Dumnezeu
și am vrut să plâng de durerea acestui dar
ușile casei omului alb erau ca aripile fluturilor albi
se deschideau în ritmul respirației mele temătoare să nu termine acel aer ca un tezaur de fiori
la masa sfințeniei ardea o candelă în care am văzut chipul îngerului meu
- îmi era dor -
am putut fi victoria mea cu mine
el
acea ființă pe care nu am privit-o sau atins-o vreodată
era peste tot
dar mai ales în
noi
a fost ora în care un om a întâlnit sufletul său
și am fost fericită
că am trecut pragul acestei lumini
martoră fiind la propria mea întâlnire cu
viața
am rămas acolo
în lumina difuză în care îngerii sunt fericiți
liniștiți
și niciodată singuri
și iată că uneori trăim pentru o clipă
învățăm dansul
nopților fulgerător de
scurte și înălțător de sfinte
primim darul clipelor virgine
și mai ales
da,
uneori
ne întoarcem la noi.
© Luminița Amarie
