Din plânsul pruncilor, care nu au părinți decât imaginari.
Să ni se pară că poezia vine din lumea de dincolo-
O lume fără cuvinte.
(căci poezia cuvânt nu este)
Să credem că poezia este (dacă este)
O înmormântare fără lumânări,
Doar cu flăcări și frig.
Să ne imaginăm poezia, mai degrabă, ca fiind un jurământ,
O inimă pe ape, o gură de pământ.
Poate că este poezia un fel
De a-și pregăti marea plecare,
Un convoi din ultimul război,
O coroană de roze înrourate pe
Mormântul unui necunoscut erou,
Apoi putem spune că este poezia un
Dor de ceva ce nu există,
Dar iubim fără să știm că iubim.
O privire să ni se pară poezia,
O privire vicleană, o privire tandră,
O privire dureros de frumoasă-
Să fie vulgaritate și pierzanie.
Putem spune că poezia ucide,
Că este monstrul din noi,
Criminalul din noi,
Trădătorul din noi
Sau, însuși Dumnezeu,
În fuga lui prin spini.
Poezia să fie goliciunea noastră,
Urâciunea și Neputința,
Totul sau Nimic,
Alfa și Omega,
Dezonoare și desfrâu,
Demnitate și sinceritate extremă.
Să fie poezia cărbune și lacrimă,
Viață și moarte,
Văzut și nevăzut,
Loc de odihnă, lagăr pietros, câmpul de luptă.
Sânge să fie poezia, să fie păcat și curăție,
Să fie orice-ar fi, nimic din ce-a mai fost-
O torță, o făclie, o forță, o solie,
Orice.
Numai să fie!
© Luminița Amarie
