Scrisoare. Să crezi!

Am obosit și iată că mă întorc spre tine. Mereu îmi ești precum un drum acasă și îți mulțumesc, că în liniștea ta mă aștepți, mă aștepți și nu judeci.
E întuneric în mine. Am avut zile pline, am avut zile goale. Sfâșietoare momente am trăit, iubesc oamenii ce împart zbuciumul sângelui meu. Știu că e greu de înțeles, dar doar atât vreau astăzi să-ți mai spun.
Că iubesc oamenii care sunt rupți din mine și care caută să se împace cu ei. Sunt tristă, tristețea mea nu are anotimp, are doar valuri. Tu ai plecat, ai dispărut din nou, dar cred că te păstrez și pentru asta. Nu te strig decât atunci când rana nu se-nchide, când urletul nu poate fi mocnit, atunci tu mă auzi, mereu m-ai auzit și m-ai salvat. Ai venit către mine, nu atunci când te-am chemat, ci atunci când aveam cea mai acută nevoie de tine.
Să crezi, să crezi mereu în noi, să crezi în iubirea noastră și mai ales să crezi în tot ceea ce nu îți spun. Să crezi în tăcerile mele, în plecările mele, să crezi în neliniștile mele.
Să crezi, căci vei vedea că doar iubirea poate triumfa. Să crezi în această priveliște care se arată numai ochilor noștri. Să crezi căci atunci când poate vom fi obosiți de atâta căutare, eu voi fi singura liniște care te va cuprinde. Eu voi fi singura care te va fi iertat pentru toate, mai ales pentru cele pe care nu mi le-ai dăruit, pentru plecările tale, pentru tăcerile tale, pentru trădările tale, pentru iubirea ta, pentru iubirea noastră căci ea, doar ea mai merită iertare.
Să crezi, să crezi și să iubești. Să iubești și să nu ai frică. În ciuda tuturor celor lumești, să știi că tu ești lumea mea. Tu ești veșmântul meu de sânge alb, tu ești coroana mea verde, roditoare, ești zborul aripilor mele, ești ceara din care curg lacrimi în noaptea cea mare, ești pâinea mea, ești apa mea cea vie, ești patul meu și somnul de acasă. Să crezi, să crezi căci tu vei fi în acea ultimă zi voalul alb care-mi va mângâia sufletul, luându-l în căușul mâinilor, tu vei fi! Tu flacăra ce va străpunge trupul meu de marmură și îi vei da viață, tu vei fi bobocul din inima mea și piatra tremurândă din care iarba crește, crește din ochii tăi în mine, să crezi, să crezi în tot ceea ce nu ți-am spus vreodată căci asta, carnea mea, ne va salva, căci asta, sufletul meu, doar credința aceasta va face din noi eternitate.
Să crezi tot ceea ce nu am să-ți spun vreodată, să crezi în ființa noastră - una - ca și cum credința doar din noi s-ar naște și să lași apa să-și urmeze cursul, căci din ea vom fi salvați și duși în portul nostru fără să știm.

Din inima singurătății.

© Luminița Amarie                                                             Scrisori albe

23-11-2013