Ionel Bota- Lecturi. Lumea, ca descifrare a tragicului. Un poem al Luminiţei Amarie.
Încărcate de sens ni se par, în ultima vreme, versurile tinerei Luminiţa Amarie. Metafora e dizolvată în signifiant ludic, imaginarul e o revărsare a nostalgiei în registru mimat romantic. Alteori, cum se-ntâmplă în poemul Despre oamenii singuri, litania e o stare specială a discursului liric şi miza spectacolului sentimental mult mai evidenţiată. Seducţiile de limbaj ţin de o viziune afectuoasă a lumii dar propensiunile sunt către demitizare: „Și tremur, și tremuratul mă cutremură./Și respir, și respirul mă respiră./Și tac, și tăcerea mă tace./Și privesc, și privirea mă privește./Și dorm, și somnul mă adoarme./Și cânt, și cântecul mă cântă./Și fac dragoste, și dragostea mă îndrăgostește.”
Lucrurile ţin, asta categoric, de un cuceritor raţionalism, totul se închide şi se deschide în semn, în expresie. Aceasta ar fi partea cea mai interesantă din experienţa de până acum a Luminiţei, resuscitarea melancoliei ca mutaţie generică în ţesătura aceluiaşi imaginar. Calea şi viaţa poemului acreditează sugestiile marii călătorii în nume, în numele timpului absent, decomprimat. Totuşi, în discursivul nevoii de identitate, poezia aceasta ispiteşte celălalt traseu, al descifrării tragicului ca dizolvare a particularului, joc al fiinţei, drama imanentului: „Și beau lumină, și lumina mă înghite./Și scriu, și hârtia mă absoarbe,/mă dizolvă,/mă împrăștie./Și sunt singură, și singurătatea mă însingurează./Și iubesc, și iubirea mă salvează de cutremuratul însingurării.”
Ionel Bota ,despre poemul  "Despre oamenii singuri".
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Vedeniile ultimului trist
...of, tu, omule ești ca un orb în fața curcubeului
dar tu în fața lumii
tu nu poți fi atins de răutate
vezi doar sufletul
tu carnea nu o vezi
tu culoarea nu o recunoști
tu gălăgia nu o auzi


Scrisoare albă XXI(luminii)

Mi-e dor de postul Paștelui, cum îl știu eu din palmele și sufletul bunicii, din sufletul și învățătura părinților.
Mi-e dor de zilele cu miros de început de primăvară, când totul în jur era o sărbătoare.
Mi-e dor de cartofii copți pe plită de bunica și de lumina și pacea deniilor.
Mi-e dor de podul bisericii și de ceara lumânărilor din care modelam inimi sau lacrimi.


Aceeași soartă
Se scurge din amurg o luntre albă,
Precum o cale către alt pământ.
Din rouă crudă mi-am făcut o salbă,
Vreau dorul să-mi răsară din mormânt!


Scrisoare albă XXII
Mă trăiesc atât de mult, încât uneori ajung la epuizare, nu mai pot respira și nu-mi mai pot controla nici suflul.
Aș ieși în vânt, aș trage aer în piept, aș închide ochii și te-aș striga, dar îmi amintesc că tu nu ești decât în mine.



Cutremurând, dar viu
Cutremurând, așa mă pierd prin mine.
Timpanele îmi par ca niște stânci;
Doar trupul meu e-ntreg de parc-ar ține
Și vii și morți, în palmele-i adânci.




Pledoaria unui eu
Mi-e inima corola amăgirii;
Atâta negru-n mine-am îngropat.
Azi mă dezbrac în fața omenirii
Și-mi pun pe-o filă unicul păcat...

Citește mai departe...




Clopotul bunului rămas
Ca o rugăciune mi se pare această fotografie
o privesc și aș îngenunchea dar
doamne
genunchii mei sunt tociți de-atâtea secunde goale în fața
cărora am căzut
și totuși această fotografie
ca o amețeală după prima...


Ca o chemare
Închide ochii, vezi, se lasă ceața,
Ca un fugar prin gândul meu te-ascunzi,
Mă lasă, dar, să-ți mângâi iarăși viața,
Ce te prefaci mereu că nu auzi.


Beția ultimului trist
Și strig, și chem, și beau absint cu-n înger,
Sunt doar un pumn de lut însuflețit.
Nebun de tine tac, și-n mine-un fulger -
Mi-aduce-aminte: sunt, căci te-am iubit.


Rugăciune
Vântule unde duci tu sufletul meu
când se rupe de mine
când tălpile mele se lipsesc de țărâna moale și fierbinte
și trupul meu se dizolvă
în craterul fluturilor ratați
of, spune-mi vântule unde mă duci
să pot muri în pace
spune-mi cine mă va primi
cine mă va duce ca pe o cruce
de lumină...



Punctul vieții
Să-ți vorbesc pe limba trupului meu
mi-e simplu chiar dacă
purtăm iubiri pe fiecare colț
pe fiecare por
pe fiecare cută aurie
pe fiecare gură de aer
pe fiecare geană...




Răbufnire în avans
Acum, târziu, când nu știu ce-i târziul,
Mă-nchid în vers ca un refugiat,
Mă duc să îmi sculptez din vid pustiul,
Cu lacrimi să mi-l știu încondeiat.





Surghiun
Pe acest câmp
se aud vaiete
respiră sacadat suflete de copii
din mușuroaie ochii lor
strălucesc
copacul din pustietatea
crucilor azi a înflorit pentru ultima oară
de atâta liniște s-a decis să moară...


Umbra
Simt cum cade-o umbră peste mine
mă-nfioară negrul
ei și frigul
clocotește lava în pocale
se zbat liliecii în clipocitul lacului albastru
scăldat de soare și zboruri frânte


Duminica bunicii
Duminică sub ploaie, duminică plângând,
Azi sfinți-ncet se roagă, bunica-nvie-n gând.






Chemarea ploii
Nu am să-ți cer vreo rază de lumină
Și n-am să judec, poți oricând pleca.
Pe lumea asta teama ne dezbină,
De-aceea eu în veci nu te-aș blama.



Rămâne visul
Și îngropați în pâclă și cenușă,
Coloana vertebrală ne-am vândut,
Cu gând c-arginții deschid orice ușă,
Trăim pierduți într-un regim acut. 



Despre oamenii singuri
Și tremur, și tremuratul mă cutremură.
Și respir, și respirul mă respiră.
Și tac, și tăcerea mă tace.
Și privesc, și privirea mă privește.


Cenușa însingurărilor
În ce biserici să mai plângă sfinții?
Degeaba-mi spui că totu-i trecător!
Când toți iubim (însă cu ochii minții),
Dorim un timp mai viu, mai cruțător.

 
Și tot de-am fi, dar suntem?
Făcuți de-am fi
din
scorburi
de copaci
pline cu miere,
și mâinile noastre de-ar fi
iederă...



Paroxysmus
Cum trec caii prin
azurul aburului
pe pământul viu
cu grâu încolțit...


Culoarea sufletului meu
Iartă-mă, mamă, că mă laud zeilor
că sunt nemuritoare
că m-ai adus pe lume tu!
Iartă-mă, mamă, și
cuprinde-mi mâinile și chipul
în cupola sufletului
tău...



Pagini vii
Și-apoi, când va suna vreun orologiu,
chemându-ne șederea spre sfârșit,
Ne vom închide-n paginele care
rămân ca martori vii că ne-am trăit.






Scrisoare albă XVI
Ce frumos spunea bunica: " fata mea, să nu te pierzi prin lume, grijește de lumea din tine".... târziu am înțeles ce spunea și câtă sfințenie era în vorbele ei.
Citim cărți, trăim experiențe geniale și sfâșietoare, studiem și ne mândrim cu diplomele atârnate fie pe pereți, fie într-o listă (lista ironică a timpului pierdut), și ne trezim într-o bună zi goi, dar atât de goi încât nici nu știm cum de am ajuns aici și dacă ne mai bate inima...

Dar bucuria continuă să existe, pruncii continuă să se nască, oamenii încă reușesc să iubească și primăvara continuă să vină.


Ironia clipei
Trec zile, ani, trec ere fără viața,
Ce doar acasa-aș fi putut avea,
În clipa mea târzie cade ceața,
La geam îmi cântă trist o cucuvea.





Plecarea din noi
Dac-am plecat, nu voi uita de tine,
Mi-e teamă doar de oamenii prea goi.
Durerea neputinței urlă-n vine,
Și iarăși m-aș întoarce către noi. 


Singurul tărâm
În ochii mei să te cuprind e simplu -
Tu nici nu știi de când îmi dormi în ei.
Pe insula din trup îți sunt periplu,
Precum un lacăt este unei chei.


Ultimul ecou
Ce răzbunat e cerul ăsta gri,
Iar tu cum taci și-mi hărțuiești dureri;
În veci poeme nu-ți voi mai cârpi,
Te voi lăsa pe tine cu tăceri. 


Eu doar te voi iubi
Și ce-aș putea să-ți iert, atât de drag îmi ești
Ți-aș închina tot rostul să te știu fericit
O lume-ngenunchează când simplu îmi zâmbești
De ce mă doare pieptul, în el te zbați mocnit.



Oglinda
Aud în mine-un clopot - e chemarea;  
E cel din urmă - ultim orizont.
De când mă știu am ignorat răbdarea,
Ca un recrut ce vine de pe front.
Citește mai departe... 







Ard lumânări de dor numai în noi
Pe praguri de biserici plâng părinții,
Cei ce s-au dus și cei ce încă sunt.
Trăim cu frică-n câmpuri de muniții,
Și ne întoarcem vrednici în pământ.



Chintesența de a fi
Am căutat un rost la toate cele,
Și m-am pierdut prin vorbe și-ntrebări.
Am și uitat să mai privesc la stele,
Și m-am mințit, tăcând de-atâtea ori.




Scrisoare albă X
Au trecut anii peste mine, au trecut secundele seci și prea lungi de când te-ai dus, nici azi nu știu pe unde ești, nu știu în patul cui ai înnoptat, în trupul cui te-ai cuibărit, la lumină căror amintiri ai oftat înainte să adormi.

Ritualul tainic al poverilor
Și te-aș iubi precum un cerșetor
Din libertatea sa își face faimă,
Cu felul meu plăpând, apăsător,
Din suflul meu ți-aș face ție haină.





Chintesența de a fi II
Nu pot decât să-ți spun că te iubesc-
E mult, puțin, e tot ce pot să-ți dau,
Și-n ritmul ăsta crunt și nebunesc,
Nici versurile mele sens nu-și au.



În lumea noastră cerul e senin
Din crucea unor doruri călătoare
Ți-aș face, cred, blestem pentru vecie,
Și te-as trăi precum o sărbătoare,
Mi-ai fi către sfârşit, la pat, făclie...





Tabloul unui început
Te-aș duce acolo
pe plaja aceea părăsită
cu puțin nisip dar destul de izolată încât să mă poți primi ca pe o
fertfă la apus...




Ce va rămâne oare?
Ce-o să rămână oare după noi,
Vreo urmă încrustată în noroi?
Vreo amintire cum c-am fost aici,
Atât de mici, de mici, atât de mici!


Clipe răstignite
Coboară-ți privirea
omule
fii viu
ascultă-ți sângele din mâini
Și se făcea visul
Se făcea că eram într-un bob de lumină,
Că pe trupul meu alb mă pictai în carmină,
Că din mine rupeai, nu doar haine ci șoapte,
C-aveai gust de salcâm și cireșe răscoapte.


Răspuns mut
S-a dus Februar cu iarna din noi,
Vin zile cu soare, vin zile cu ploi,
Vin zile în care voi vrea să-ți apar

Din ceaiul ce-ți fierbe și-ți cântă Ishtar.






Acel cuvânt precum o rugăciune
Acel cuvânt mi-e astăzi un cavou,
Precum o grotă-n care un ascet,
Cu fiecare rugă cade-n hău,
În veci însă n-am să-ncetez s-aștept!


  Libera cădere
Acum, când tot îmi pare că-i mai bine
Și-n mine mor corole de tăceri,
Mi-aș fi dorit să știu că lângă mine
Trăiești un azi, un mâine și un ieri
.


Iubirea mea albastră
Căci dragostea ce-ți port, e ca nebuna,
Geloasă sunt pe tot ce îți atinge mâna!
Pe tot ce tu privești, pe tot ce te privește,
Doar trupul meu nebun, cu sufletu-ți vorbește.


Umbre sihastre
Am smochine, seninul, fulgi lăptoși și pe tine,
Fruntea mea e ridată de atâta cerneală.
Îmbrăcată în noapte și suspine veline,
Privesc îngerii goi ce se dau cu spoială.



Testamentul singurului rost
Știu că vine o zi, tu-ai să-mi ceri să te cred,
Tremurând am să tac, voi iubi și-am să pierd.
Vom avea un final și-o să ningă-ntr-un fel -
Numai sufletu-n noi va rămâne rebel.

Sărut pașii tăi
Doar pașii tăi au mai rămas prin mine,
Mi-e frig și parc-aud cum plânge-un vers,
Te-aș săruta să pot trezi în tine
Aceeeași nebunie-același mers.