Lucia Olaru Nenati"Luminița Amarie scrie o poezie autentică, plină de forţă şi armonie, o poezie revelată. N-o interesează modele poetice pentru că poezia ei e mai puternică decât eventuala încercare de a se supune modei în chip artificial. Doar citindu-i versurile ce aduc inconfundabila aromă a prospețimii și originalității, am acceptat cu bucurie să-i fiu alături la acest eveniment major în viata unui autor: lansarea unei cărți acasă, în spațiul genitrix, care nu întâmplător e unul doldora de spritualitate. Așadar, vom încerca împreună să generăm cu adevărat un eveniment autentic. "
(Lansarea volumului de versuri, "Chintesența de a fi")



Traian T. Coșovei
Suferințele unei poete- după Werther
O delicată făptură de glasuri, gânduri și lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material și imaginar, se dovedește a fi Luminița Amarie.
Poeta străbate un teritoriu împărțit între tăgadă și speranță și disputat între trecutul asumat și un incert viitor al sentimentelor.
Luminița Amarie se lasă în voia tradiției trubadurilor și truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă. Nu de puține ori, versurile Luminiței Amarie se amintesc mâhnirea superioară  a sonetelor shakespea-riene; acea nedomolită tristețe creativă ce se privește în oglinzi imaginare.

Ionel Bota. Cronica literară. Luminiţa Amarie între debutul ei literar şi voinţa de a fi.
Un efect controlat al candorii emană din paginile cărţii de debut prin care Luminiţa Amarie vrea să se identifice valoric între liderii generaţiei sale. Poemele din "Lacrimile, dinţii albi ai durerii", volum apărut la Editura Eminescu în 2012 (152 p., cu grafica lui Florin Preda Dochinoiu) sunt, sigur, proiecţiile unei tinere marcată de voinţa unui imaginar protector în care iubirea şi copilăria, amintirea activă şi sufletul elegiac stau, toate, sub parabola confesivului. Sunt destule stângăcii, exprimarea proaspătă, directă e asumarea firescului în elanul juvenil al scrisului, astfel că editorul ar fi putut să-i fie un bun însoţitor acestui început de drum în literatură şi eroinei sale, talentata noastră poetă. Dar cartea place tocmai prin atenţia eului scriptor de a se plia ritmărilor plurale, dansului cuvintelor în spaţiul marilor eufonii. 

Geo GaletaruCitind poemele Luminiţei, încep să redevin optimist: nu a murit poezia! Dimpotrivă, vin spre noi voci lirice care ne dovedesc că poezia e mai vie, mai prezentă ca oricând. Luminiţa este o astfel de voce, proaspătă, ingenuă, de o debordantă concreteţe a imaginii, piruetând în regimul suavităţii sau în acela al unei gravităţi necontrafăcute, dar cu acelaşi farmec, cu aceeaşi naturaleţe a zicerii poetice. O poetă de amplitudine şi de viitor!


Igor UrsencoBeatrice întrupîndu-l pe Dante (Post-Argument)
 Uneori configurația urmelor impregnate la un moment dat în spațiul cultural lasă se se întrevadă, abia-abia, direcția posibilă a pașilor de urmat în creația personală a creatorului vizat. În cazul poetei Luminița Amarie nu sunt mai puțin adevărate atît efectele specifice, cît mai ales cele retroactive, ultimile fiind tensionate suplimentar de un marker cultural inevitabil pe harta culturală a României: Botoșanii („de pe la începutul anilor ’90, poetul şi cărturarul turc Ali Narçin a făcut o pasiune constantă pentru poezia lui Mihai Eminescu. Prin urmare, a venit la Botoşani şi Ipoteşti de zeci de ori, încercînd să înţeleagă spiritul locului”, aflăm, de exemplu, din numărul 10/2013 al revistei tîrgmureșene „Vatra Veche”)! Cel puțin pentru mine e foarte clar faptul că Eminescu, Nicolae Iorga, Max Blecher, George EnescuȘtefan Luchian sau Părintele Cleopa − ca să iau cîte un nume consacrat în varii abordări ale Fețelor aceluiași Spirit imobil − sunt tot atîtea coordonate ontologice care îl condiționează pe orice artist începător să împingă ștacheta culturală nu mai jos de coordonatele arhetipale spengleriene.
Citește mai departe...

 ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Interviu cu Luminița Amarie. 
,,Scrisul este singura dovadă că exist, învăţ, citesc … dacă nu aş scrie nu aş putea fi eu.
Visul meu este să pot să mă întorc într-o bună zi acasă, iubesc ţara asta, o iubesc pur şi simplu, şi îmi doresc ca într-o bună zi să scriu de acasă şi nu de pe drumuri cum fac de ani buni.
Aş vrea ca eu, să fac România mai frumoasă măcar cu un vers, iată visul meu”.


Suferinţele unei poete – după Werther(Traian T. Coşovei)
O delicată făptură de glasuri, gânduri şi lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material şi imaginar, se dovedeşte a fi  Luminiţa Amarie. Nu întâmplător, cartea sa Chintesenţa de a fi, Editura Eminescu, 2013, este sub semnul unui citat memorabil din filosoful Confucius

 Ibănești. Lansare internațională de carte. Luminița Amarie- "Chintesența de a fi".
Zi deosebită pentru locuitorii comunei Ibăneşti, Botoșani, duminică, 11 august 2013. Această zi consemnează lansarea volumului de poezii „Chintesenţa de a fi” a tinerei scriitoare Luminiţa Amarie. Lansarea de carte a căpătat o conotaţie internaţională, deoarece la eveniment a participat un grup de tineri francezi implicați în proiectul internaţional intitulat „Nous Jeunes Europeénes en Milieu Rural”

Poeți "desenați în limba română"- ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------


Inima tomnatică
lumină lină zvâcnește

în nisipul cu pietre
creaturi de rodiu
săltând prin ultimele urme
ale unui timp roditor...



Acasă
Acasa-Luminita Amarie
O, tu, arbore al ochilor mei
Dă-mi lumina verdelui senin
Tu, ființa mea stelară, cer luminat de aripi
Coboară în inima mea, astâmpără-ți setea și dormi
Corolă neagră de săgeți Asupritoare patimi
Dă-mi durerile tale, ploaie de viață aducătoare


Din iubirea de pământ
Din iubirea de pamant
ar fi putut să ajungă departe
acolo însă era locul lui
clipa lui
ziua lui
din anul de piatră de munte
"ce este sus este și ceea ce este jos"
pământul din ochi
cerul din inima Crucii
în depărtarea așezământului în care se afla acum...



Noiembrie
Noiembrie
Se plânge din cer
Nucul alb devine un
Candelabru de lacrimi
Cristale de Noiembrie
Îmbobocit e trupul care crește din
Pământul îmbibat de apa 


Scrisoare(albă) tatălui
Ai rămas la fel tată
Poate doar mâinile ți-s mai adânci
Curtea e mai mare
Singurătatea dă dimensiuni colosale amintirilor
Ici colo câte-o umbră
pare mișcătoare și chiar vie
Dar nu sunt decât spiritele
celor pe care i-am iubit mai mult...


Femeia bărbatului
http://luminita-amarie.blogspot.com/2013/11/femeia-barbatului.html
Bărbatul pe care l-am iubit s-a preschimbat
în apă
oamenii au trecut prin ape
stâncile au crescut peste ape
zdruncinându-i liniștea
dar el a rămas
bărbatul pe care l-am iubit din piatră a devenit scânteie


"Niciodată toamna nu fu mai frumoasă" 
Era toamnă
Pulpele fragede, mâinile reci, ochii adânci
Vintrele centrul, gura ce fumegă, gânduri târzii
Inima lacrimă, focul un tremur, cântecul lin
Urmele nopților, crivățul frunzelor, gustul amar
Chinul dorințelor, frica luminii, zâmbetul mut
Omul chemărilor, nunta frumoșilor înmormântați
Firav și crâncen, mistic și negru, verde adânc
Apa din mirul, mirul din apă, vinul sfinți...



Liniștea apelor
Linistea apelor- de Luminița Amarie
curg apele și el o privește pe ea
ea care curge prin ape
ea care este o apă
o apă limpede azi



Se apropie liniștea
Am simțit cum peste lumea umbrelor a început să ningă 
Se apropie liniștea
de ast' noapte
Ziua aceea liniștită se apropie
Atunci nu voi mai fi imaginea din oglindă
voi fi privirea în oglindă
O privire îndepărtată undeva prin
Lanurile negre ale copilăriei Vom aștepta topirea fierului din ferestrele de lemn...


Tristețea salvatoare
Tristețea te cuprinde-ntotdeauna,
Când nu mai ai cuvinte de-mprumut,
Când tremuri fără lacrimi și-i totuna
De pleci sau de rămâi - te știi pierdut.




Mă cheamă
Știu, ai să scrii, cum știu că mă iubești, 
Vei povesti tristețea mea deplină,
Doar zării străvezii din București
Și nopților pustii cu lună plină.





Poem pentru totdeauna
Zăvoare vii vor crește din mâinile noastre împreunate ...

Vom pune lacăte sub perne
şi vom spune rugăciunea
privindu-ne sufletul rostogolindu-se printre pietre
căutând un ultim adăpost ...

 
 Despre limpezimea tristeții
durerea nu este acută deci astăzi nu scriem
bucuria nu este abisală deci astăzi nu plângem
dacă ar fi vândut flori îmi cumpăram crizanteme
nu înțeleg cum am putut să fac ființa aceea fericită...




Scrisoare despre iubire(albă LII)- fulger viu
Am visat și eu la o mare iubire. O iubire din aceea care te cuprinde pe neașteptate. O iubire în care intri ca într-o îmbrățișare, care nu te mai lasă nici să respiri fără ea, care te aruncă în niște brațe viguroase și te duce... pe laguna albastră.




Despre omul vântului
Vede, ascultă și tace
Pasul stâncă, trupul temniță cu ferestre deschise
Casa lui lemn greu cu pereții de lacrimi
El nu a pierdut niciodată nimicul...



Scrisoare albă LI(din senin)
Când nimeni nu mai vine să-ți spună c-a ajuns, degeaba se mai face dimineața.
Când nu se mai întâmplă să-ți fie dor de gustul bucatelor împreună,
de nopțile chinuitor de scurte, de un zâmbet fugar, de o tăcere înăbușită de emoții... dacă toate acestea nu te învăluie decât cuprins de o tristețe fără ecou, înseamnă că se întâmplă...
  



 Apoi vei fi
Eu nu ți-am dat din mine o fărâmă,
Te-am vrut întreg, când sângele-mi fierbeai.
Cetatea mea de abur se dărâmă,
Ascunde-mă sub urmele de cai.




Poemul nopții
Bărbatul acesta iubește o femeie  
Iubește o femeie singură bărbatul acesta
O vede noaptea plimbându-se prin casa lui
O vede cum se dezbracă pe marginea patului
Aproape că îi poate sfiora spatele, părul - anotimpul încețosărilor,
al mângâierilor



Scrisoare din căușul unei dureri vii
Două inimi. Mâini limpezi. Ochi goi. Tristețe, tristețe blândă, tristețe mizerabilă, tristețe neașteptată, tristețe, tristețe, tristețe.Gânduri, destăinuiri, tăcere, dor din dorință, foc, iluzii, treacăt, chin, așteptare.
Lumină din munți, înstrăinarea și cunoașterea în ochii lui.Tandrețe și frică. 



Tandrețe târzie
ce dacă nu am bani de toate cele care oricum nu folosesc la nimic
mă așez aici
un petec de lumină mereu mă înconjoară
eu nu vreau dar apa curge sub tălpile mele
cresc izvoare
ce dacă strigă toți în urma mea că mi-am uitat eșarfa...





Eterna amăgire
suntem noi
nu e vorba despre taine
marele nimic s-a deghizat în noi
nu mai e timp
nu mai e nimeni pe-aici
la ce bun așteptarea
privește cum curge apa din inima mea...



Scrisoare albă XLVIII
Scrisoare albă, albă și pustie

Doamne, de când nu ți-am mai scris!
Cu ce să încep oare?
Cu vechile mele povești, cu rătăcirile mele, cu fricile mele, cu drumurile mele? Aceeași eu mereu altcineva...
Nu. Mai bine cu iubirea mea pentru această lumină care îmi înseninează sufletul, cu tine, dragostea și durerea simțurilor mele...



Biografie IX
Sunt viață. Sunt eu.
Un om cu privire, nu ochi. O simbioză a simțurilor. Un răcnet, tandră iluzie. Sunt singurătatea, sunt tot ce nu pot spune.
Realizez acest lucru privindu-mi mâinile.









Dragostea mea
trebuia această iubire ca să putem 
fi uciși fără milă.
trebuia să învățăm cum se moare demn,
fără mâini, fără ochi, fără cearcăne,
fără noi.




Scrisoare de chemare
Sfidez tăcerea anilor ce-aruncă 
O apă neagră, crudă peste noi,
Doar chipul tău îmi pare o poruncă,
Icoana mea: îmbrățișați și goi.




Sfidări și patimi
Cu tine față în față am stat, ochii mei au înlocuit adâncurile, spaimele și tainele lor.
Tu, eu ai devenit.
Tu, nepământeană ființă, ai stors sufletul meu de rugăciune.
Ne-am băut ambii veninul celuilalt apoi umerii ni s-au uscat.
Ochii ni s-au adâncit în neputință.



Din ochii tăi, întunericul
am fi putut să facem schimb de frăgezime 
tu porți
de când mă știu în ochi ferestre
prin ele
am ajuns departe
niște lumi fără nume am descoperit în ei



Biografie
am adunat cărbuni
cu palmele de rouă;
focul trecea prin sângele meu, se oprea în piept,
undeva între suflet și inimă,
între viață și moarte.
desculț prin lanurile albe-am alerga...



Amintire crin
de tine îmi amintesc dar tu nu știi
nu ai fost orb dar mi-am dorit să fii
să nu mă poți simți
să nu mă iubești
să nu mă auzi
să nu mă vezi
despre mâinile tale nu mai pot să scriu
cuvintele se rup din tine
se opresc în aerul meu
mă sufocă mocnit
de tine nu am vrut să-mi amintesc



Despre ceea ce nu ți-am spus
m-am recunoscut
am știut că mie îmi vorbești, dar am tăcut,
cum fac de obicei, înăbușită de emoții.
drumurile mele, departe de acel deal,
drumurile mele prin ceața din înalt,
o ceață vie în care eu văd,
eu simt că ne atingem
chemările spre nicăieri și focul
fără apă,
toate m-au răscolit...



Păsările știu
Sunt un om simplu -
noaptea înainte să adorm,
spun două cuvinte singurătății
care doarme în patul meu,
mereu pe partea dinspre fereastră.
Ochii nu mi se închid
când vreau,
încep să crească din ei vlăstare de vie.



Melancolie verde
aduce toamna în inima mea
o melancolie ca o alinare
pesemne că iubirea se naște dând roade acestui anotimp
o melancolie din acelea care nu au vârstă
și-mi spun că doar atât mi-a mai rămas din copilărie


Scrisoare din pustietate
Ce nefericiți suntem!
Le-am tot spus, nimic n-au înțeles. Ast-noapte m-am plimbat cu ochii în nisip.
Am văzut un bătrân plângând.
Am ajuns acasă și nu am avut curaj
să mă privesc în oglindă.



Scrisoare din oglindă
Poemul acesta ți-l scriu din inima singurătății.
M-am întors în lagărul existenței umane, dar tu rămâi scăparea mea.
 
Ultima mângâiere, ca un sfeșnic de flori în mijlocul iernilor ce le strâng în pumni.
Sângerează liniile palmelor mele.
Am ales ales numele copiilor
noștri.




Stare de toamnă
culorile se pot amesteca
apa nu adună însă decât
pietre apoi le îmblânzește
de atâta târziu
strigarea pe la case
nu le mai spune oamenilor
nimic
surogați cu ochi de smoală
cutreieră aleile 



Scrisoare albă XLVII
Am crezut că nu am să-ți mai scriu. Ori de câte ori începeam scrisorile acestea vocile din mine sau de oriunde altundeva îmi strigau cu un râs ironic, morbid, că totul e în van și că nu voi ajunge la tine niciodată...
Viața mea curge ca un râu, ca un izvor, apa lui are aceeași dumnezeiască lumină mereu dar niciodată aceeași intensitate, limpezime, răceală, oglindă.




Amintiri dintr-o copilărie
secerișul se apropiase
chiar sosise
dormea cu unghiile înfipte în pământul moale la rădăcina
grâului
distanța unei lame
o tăietură de briceag



Scrisoarea unei duminici de toamnă
Am renunțat de mult să lupt cu neînțelegerile acestei lumi.Nu mă mai chinui să vorbesc, nu mă mai pierd prin detalii, nu mai știu cine sunt și îmi e bine așa.
Din nou îți scriu într-o zi de duminică. O după-amiază de duminică blândă, așa cum dealtfel este Septembrie, prima zi de Septembrie care iată, aduce în inima mea un vânticel tandru de toamnă ca o mângâiere.





Drum gol
Umbra lui August aduce în inima mea
urme de zăpadă,
O adiere de vânt cu glas de tânguire, trezește în mine
o aprigă nostalgie.
Fără aripi am trăit de când nu ai mai dat un semn...







Pietre de zăpadă
nu pot să mă înalț
deasupra
fagurilor cenușii care îmi cresc sub tălpi
pământul mă absoarbe ca o clepsidră
ninge cu fulgi negri de 7 zile
am cules niște pietre
le-am așezat pe pervaz și în fiecare moment
când le privesc
își schimbă formele 



Scrisoare albă XLVI
Greșelile mele fără de sfârșit, suferința provocată oamenilor lipsiți de vreo vină, mereu înșelându-mă, mereu în căutarea unui om care să mă iubească și pe care să-l pot iubi, mereu dorindu-mi o ieșire din cercul iubirii ca al morții, un cerc pe care singură mi l-am sudat iubindu-te nedrept de mult, total.



Ar fi timpul
Ar fi timpul să iubim chiar dacă nimeni nu ne-a învățat asta
Ar trebui poate să lăsăm viața să ne
trăiască
Să nu uităm că iubirea e simplă
Și când neputințele ne învăluie ființa
Să ne privim în ochii sufletului







Lampion
Nicio mângâiere, nicio urmă de tandrețe
Lipsurile îngheață bătăile inimii în mijlocul
torid al acestei iubiri
Prefăcuților li se retează aripile dar ei nu văd decât
vârful munților
Am mers până la capăt de drum
Am luat cu mine o cană de lut și poza unui om
pe care nu îl cunosc
pe care nu pot decât să îl iubesc



Moartea ca tentativă
Din culoarul nopții se înalță
Falnica moarte îmbrăcată în straie vii
Femeia nu poate să-și plângă
Durerea cu care el o iubește
Pruncii scrijelesc în noroi
Descărnate le sunt unghiile
Melci tămăduindu-le rănile
Din care se scurge veșnicia






Scrisoare albă XLV
Emoțiile ne cuprind ființa. Ne devorează liniștea sângelui.
Atunci este momentul când devenim vii.
Preț de câteva clipe, anumite întâmplări ne pot împlini existența, defini rostul, dărui mângâierea la care toți visăm sau dărâma toate castelele iluzorii la temelia cărora am muncit ani întregi.

Dar ce sunt anii în fața unei emotii?!


Scrisoare despre azi
Multe priviri și zgomote și muzică.O pasăre răpitoare pe arătură, stătea dreaptă, era înfiorător de frumoasă, apoi grădini pline de trandafiri și mult praf, mult praf, mult, mult. Apoi un câmp nesfârșit și animale libere pe imaș, iar aglomeratie și mașini apoi o bătrânică tare necăjită cu flori să le vândă și cu o tristețe ce nu are preț, apă si oameni, gheață și lămâie, apoi soare, mult soare, pietre și o fântână arteziană care a... secat, liniște, o bisericuță de lemn, bănci pe care se odihnesc eroi, verde palid. 


Semne tăcute
Tremuri și taci
Peste puțin timp va veni trenul
Se va așterne liniștea
Vom ajunge la noi
Sigur că te gândesc
Mă crezi în stare să fug
Dar m-ai văzut rămânând ori de câte ori ai plecat
Nu te așteptam niciodată


Vom deveni
O clipă mai rămâne atârnată,
Se-nalță dedesubt copaci de foc,
Dac-am muri cu inima-mpăcată,
Pe lângă viermi ne-om face poate loc.



Caut
Se lasă un întuneric nou
peste oraș
Mâini în mâini jertfesc atingeri
topindu-se în
albul aceste veri
mai tristă și frumoasă
ca niciodată 



Dreptul la iluzii
S-au luat deciziile
Carnea a tremurat
Inima a căutat un loc mai adânc
S-a cuibărit în sângele învolburat
încrețindu-se
de frig în toiul unei veri silite
Să ne lipească trupurile
fără să ne privim în timp
fără să ne analizăm 



Deznădejdi
E frig în noi, mă rog să-ți fie bine, 
Pe străzi se plimbă oameni de carton,
Mă mai întreb (dar rar), cât ne-o mai ține
Această lume strânsă-ntr-un sincron.




Zbor alb
Cripte albe
descind în pământ
El stă așteptându-i
șoapta
Din gura șarpelui fluturi
violet
precum țesutul viu din baldachinul înveninat
cu suspine




Stare de duminică
Priviri tăcute ca niște fapte blânde
Un ajutor născând tandrețe
Rugăciuni cu un
gust searbăd al iluziilor
Plantate în noroi
Amintiri cât un început de drum
Dorințe aruncându-ne în mlaștina statutului de nimicuri




Stare XXXVI
Mi-au spus că uneori scriu
despre iubire
dar cea din urmă este greu de purtat
și că nu voi ști
să-i urmez crucea
Ei însă nu mi-au văzut umerii
ducând pe ei
cel mai luminos calapod
Că sunt o umbră a ceea ce alții devin
Dar că eu am atins cu mâinile și ochii
Pielea fragedă a morții



Stare XXXV
Nimic nu știu
Nimic nu vreau să știu
Toate dezamăgirile
Toate tăcerile
Trăirile noastre dincolo de cuvinte
Corole de flori
zbuciumul din cufărul ființei 



Privește pasărea aceea
Cum se face că anii trec strecurând
în noi picături din
seva altor ființe?
Trezindu-ne însă mereu goi.
Cum se face că dintr-un trup atât de mic
lipsit de puteri omenești
o colosală
o nemărginită iubire
crește sfidând imperiul
iluziilor?



Împreună
(...) pietre albe
cădeau
peste colina îngălbenită
însângerată
se pregătea să fie asuprită de sălbăticia omenească
pustiu mult pustiu se lăsa peste
acea așezare
blândă ca o stare sufletească



Ca o absolvire
De parcă nu ar bate același clopot,
De parcă din iubirea asta mare
Nu s-ar trezi amurgul, cai în tropot
Să-mprăștie pe răni doar foc și sare.






Ruga vie
Cândva simțeam adânc chemarea morții,
Acum ca-ntr-o clepsidră mă scobor,
Am alungat nevrut soborul sorții,
Mă rog să mor, să mor, mă rog să mor!




Scrisoare albă despre noapte XLIII
Nu ți-am mai scris de demult, zilele mele au fost lungi și fără de reper.
Uite, acum a venit momentul să-ți spun câteva cuvinte despre noapte.
Îmi imaginez - știu, e trist, dar nu am de ales decât să-mi imaginez - că sunt fericită și cobor mereu în întuneric să ascult noaptea.



Stare XXXII
Oh, trecutul iubirilor mele!
Atâta tandrețe risipită pe umbrele goale
Umere plăpânde zăcând pe albul clipelor
Mereu așteptând venirea cuiva
Cerșind o mângâiere care ar fi făcut
Cât nemurirea
Oh, atât de multă pace!



Stare XXXI
Ei îmi dau apă
mie mi-e dor de vinul de butuc
de tatăl meu curat
mereu însingurat
de mama mea blândă ca o duminică
Ei îmi spun multe cuvinte
mie mi se usucă sufletul
după liniștea codrului
de-acasă



În loc de răspuns
Am primit toate scrisorile tale Dimineața
cu ochii închiși mergeam să deschid
Cutia de lemn în care se zbăteau cuvintele

Un ritual al plângerii îmi ești 




Ecoul sâmbetelor triste
De-ar întreba tristețea când să vină, 
Mi-aș pregăti la umbra unui tei, 
Un pat de lut, să-mi cânte-o mandolină,
Și m-aș gândi atunci la anii mei.


O fotografie
Am privit îndelung o fotografie 
O fotografie în care totul era clar
Totul era de o eternă fericire
[Durerea e atunci când simți fericirea și în oase]
Am văzut adierea vântului în ea
Mi-am adus aminte de tine
De seara aceea când pe o terasă
Plină de clandestini (ca și noi)
M-ai întrebat "cum ai denumi această adiere de vânt?"



Liniștea de pe urmă
Au rămas după tine imagini, 
O oglindă, hârtii și himere.
Cu un murmur aproape deliric,
Geme-adesea în mine-o durere.


 
Stare din viitor
A aprins lumina, a privit-o, era speriată, albă, trupul ei îi părea o azimă caldă, buzele, bărbia, trupul, mădularele firave îi tremurau, avea părul de o culoare tristă, nemaiîntâlnită de el până atunci.
Se îndrepta către ea încet, dorința lui era să nu îi tulbure pacea care părea că îi sălășluia ființa.



Scrisoare albă(jurnal) XLII
Nu știu, n-am vrut să scriu nimic, am vrut să estompez, să închid în mine toate trăirile adunate într-o... într-o viață de om, o viață simplă de om mic și simplu. Atât de multe plecări și despărțiri plombate cu nisipul deșertului din palmele noastre reci...


Irisul oglinzilor negre
Din amurg se scurg șiroaie din regrete cruci se nasc
Crește iarbă în pridvoare omul seacă rădăcini
Șerpi cu aripi de lumină dorm în patul unui rob
Prunci cu pietre-n buzunare plâng în lacuri de argint
Pe un prag de sărbătoare plânge-un tată părăsit


Zbor în adâncuri
Știți voi oare că tristețile noastre
nu se trec?
Ele se transformă în lucrurile cărora nu le dăm atenție decât
când suntem iarăși triști

Uite, ceașca de cafea nu a fost nicicând mai frumoasă, mai albă arămie, mai caldă și parcă de forma unei mâini
ca azi
când mi-e tristă lipsa acelor dimineți, acelor mâini...


Zbateri din neant
Am vrut să scriu un poem fără ochi, fără mâini, cu gândul am vrut să-l scriu.
Un poem de dragoste am vrut să aștern pe pământ,
Dar furtuna venea și vântul mi-a împrăștiat gândurile.
Furtuna tot în mine-a răscolit.



Aerul palmelor
Mi-ai spus odată o poveste
despre fluturi
în mâinile tale ca o oglindă
aveai un chip
cred că era al meu
te priveam măsurându-ți
fiecare mișcare


Scrisoare albă XXXVIII
Când sufletul își pierde din puteri, când trupul devine epava unor ore alergate spre nicăieri, mi-e dor de pacea ta, de lumina ta, de tine.
Mereu când îmi pierd echilibrul, când parcă aș sparge clepsidra timpului, când nu mai am răbdare și nu mai suport rutina vieții, mereu apari tu în gândurile mele... ca o scăpare.



Culegere de nerăspunsuri
am adunat miracole
am îmbibat cu rouă palmele
cruțând mereu tăcerea unghiilor
înfipte în carnea singurătății
în genunchi am stat
numai în fața mormintelor
există încă undeva
urmele rotunde în țărână
marginea unui drum lipit de cimitir
liniștea crângului cu măceși
mistreți cu copite de ghiocei
sculptați din pământul negru al pădurilor


Jug de vise
.....................................
să mă trezesc într-o dimineață
totul să redevină ceea ce a fost
copilăria rămâne un vis.
a retrăi fericirea contemplării unui câmp de flori
flori pe care nimeni nu le culege.
aș arunca din mine tot ce-am adunat în anii străini
în care nu am făcut decât să trăiesc pentru alții


Les états des lieux
Il arrive un jour quand on se dit
C'est bon!
On a fait des conneries
On a sonné à des portes
On a brûlé des lettres
On a dormi les jours et crié les nuits
On s'est trompé
On s'est quitté
On s'est remis ensemble pour se quitter de nouveau


Despre plecare
De ce dăm drumul păsărilor
dacă nu știu încă să zboare?
M-am întrebat uitând de somn atâtea nopți...
Colinele cerului de piatră albastră
Sufletul îmbătrânit de alb
Înfrigurat de teama neagră a neputinței
De a te face fericit și singur


Stare XIII
Au închis prăvălia cu bucurii
Acum toate emoțiile sunt
doar pentru clienții privați
Ce-o să ne facem noi
Cei fără carduri cei fără nume mari cei fără asigurări de viață
Definiții definitive și non-compromisuri

Stare XII
Ce fierbere de sânge în
timpane
astăzi muzica e la ea acasă
pierdută prin gândurile
celor ce nu s-au privit
în timp ce se nășteau
Prin gările orașului murdar de straturi false
de tocuri trădătoare de credință
curg note de fum negru 


Stare XI
S-a întâmplat fulgerul
murise cu lumina în ochi
condamnând oamenii la
singurătatea dorului
Abia acum realizez cât de mult
aș vrea să mă văd după moartea mea



Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine
Și noaptea-nsingurării coboar-acum în mine,
Din hăuri chem tăcerea, să vină înapoi.
Atât îmi e de greu, atât îmi e de bine,
Mă torturează gândul și-un dor nebun de noi.


Scrisoare albă XXXVII 
Când eram mică, de pe la vreo 6 ani până la mai mulți, poate 14, în fiecare dimineață plecam spre școală cu o bucurie de nedescris (trebuie să spun că atunci când eram nevoită să stau acasă eram foarte necăjită, aș fi mers chiar dacă aș fi fost bolnavă!). În drumul meu aveam doi salcâmi care crescuseră din aceeași rădăcină. Erau situați într-o pantă, de aceea, pentru a-i îmbrățișa, (din avânt mă opream chiar în mijlocul lor) trebuia să alerg, era ca și cum în fiecare dimineață săream în brațele unui prieten vechi.

Stare X
Aproape că nu mai am nimic de zis
Am adunat pe genunchi lumină și tăciune
Am alergat pe câmpuri de flori
Toate cuiburile păsărilor oarbe le cunosc
Un fir de iarbă crește azi din urma mea
Lutul copilăriei mi-a încărunțit toate fericirile


Stare IX
Mă gândesc să-ți mai dau câte-un semn
Nimic nu-mi poate umple mâinile
Pianul, străzile ornate cu romantismul cenușiu
Parisul păsărilor negre
Cafeaua teraselor pline de poeme



Stare VIII
Cuprinzi în ochi întreaga mea ființă
Mâinile tale înfloresc pe trupul meu
Alb Rozaliu Fraged
Marginile lumii se unesc
Privirile, verigile chemărilor pentru eternitate


Stare VII
Aș fi vrut să-ți scriu că am obosit
Aș fi putut minți și eu spunând că nu mă voi întoarce
Dar, dragul meu...
Ce rost au scenetele ieftine în fața unei mari iubiri?




Stare VI
De mult nu mai adorm cu somnifere (...)
Trupul meu are nevoie de certitudinea zilei de mâine
apoi începe să leviteze ca un scâncet de început
Aș fi vrut să am un obicei măcar
dar nu mă atașez de nici un obiect
iubesc fără să vreau
- împotriva mea -
oamenii



Lumina din sânge
De ce nu mai vin șoimii să se-nfrupte din înalt?
De 7 ani toate păsările lumii zboară în pământ.
De 7 ani lumina nu mai are culoare.
De 7 ani nu mai visez.




Flacăra vie
Eu nu am vrut decât puținul limpede al depărtărilor
Să gust din lumină apoi să-mi îmbălsămez mâinile în întuneric
Nu am căutat să fiu altcineva
Am mângâiat o viață lipsa
Culeg din mine cioburi din trecutul mieilor de vânt



In memoriam ( AAV- 11 iunie)
Trei bărbați
Gemenii racului
Inima lor perlă pământie
Seva mea curge prin venele lor






Cruci și liane
Când orele se vor sfârși,
Vom inventa cruci.
Unii chiar vom fi fericiți în taina lor;
Vom pune crucilor câte un nume.






Stare(III)
Iată-mă iarăși, Doamne...
În fericirea mea fiind cel mai nefericit om
Iată-mă flămând fără motiv
Piroane în suflet
Atâția fluturi morți
Cu tristețea lumii aruncată la gunoi



O viață în două ființe
O viață, două ființe
Mâinile lor pluteau în timp
O pauză pentru totdeauna
Se-apropia trecutul
Ochii luptau cu întunericul chemărilor
Făceau dragoste pentru ultima oară
Cu teamă să nu moară doi


În urmă rămâne golul
Coborau încet
Unii purtau haine lungi
Alții eșarfe de in
pe trupurile arse de soare
încovoiate de mâhnire
negre de singurătate
aveau câte
un toiag șerpuit
care luase forma mâinilor
drumurilor
oaselor frânte





Mint
uneori mint cu nerușinare
le spun oamenilor că dacă iubesc
si dacă sunt buni vor fi fericiți (ca și mine)








Despre devenire
...și s-au privit în ochi apoi tăcere
din gândurile lor păsări negre zburau preschimbându-se în verigi de cenușă
au înnoptat pe o lagună rupându-se de
tot ceea ce însemna pentru ei adevărul




Elen
O să vină noaptea peste noi
Vor cădea stelele toate
Lumina se va ascunde
Ghemuită în inima unui prunc
Vor veni zile grele
Identice și mâncătoare de aripi
Muzica va fi înlocuită cu tropotul hilar al cuvintelor 


Despre noi
N-am știut să te las în urmă niciodată
Ai apărut precum o salbă de lacrimi
Ca o binecuvântare simplă
Plecările tale
Tăcerile tale fără de care s-ar scufunda mileniul acesta al gălăgiilor
Ele m-au adus mereu înapoi
Această liniște impunătoare...


Scrisoare albă (de duminică) XXXIV
Nu știu dacă dorul de țară te face un om mai bun și mai trist uneori.
Eu fac parte oricum dintre oamenii buni (naivi!) și triști.
Mai rămâne puțin din sfânta zi de Duminică.
Mă tem că de ani buni duminicile mele au fost sacrificate iar eu am fost și rămân păcătoasa care și-a trădat duminicile cu munca.


Poem de dragoste
Acum un poem de dragoste
O gură de apă
O luntre luminată de lumina dorinței

Acum
Ți-aș spune să lungești această clipă
Când îți împarți căușul mâinilor
cu rotunjimile trupului alb



Fericirile
Mie nu-mi poate lua nimeni fericirile
Fericirile mele sărace și bizare
Fericirile mele seci și blânde
Fericirile mele simple și transparente





Din durere cresc aripi
Când oamenii își uită sufletul
Se dăruiesc trupului
Distrug toate dovezile tristeților
Spulberă cenușa tuturor amintirilor




Oamenii întrebărilor
Au venit la mine
La ușa mea
Niște oameni îmbrăcați în culori
Multe culori
(primà negrul)
M-au întrebat care este numele meu
M-au întrebat cine sunt



Liant
Nu am reușit să fim cei mai buni
Tu ești însă atât de luminos și astăzi

Da, vom face un punct asupra iubirii noastre
Sună patetic, știu
Dar iată-ne aici


Nu e totul pierdut
Au schimbat sensul cuvintelor din dicționar
Au dat foc cărților
Pe cei morți i-au preschimbat eventual
În străzi
Au inventat materia care îmbătrânește feminitatea
Au instruit prunci să-și ucidă viitorul



Niciodată pentru el
Când sapi o fântână
Bat clopote în munți
Se adună mistreții Încep să scobească liniștea

 Ecoul turlelor desparte pământul
Iar singurătatea...
Humă cleioasă și stearpă



Doar durere
Da, iată-te falnic precum un fulger într-un trunchi de fag
Vânătoarea de cerbi s-a încheiat
Încetasem să te mai gândesc
Știu, neputința...






Aproape vie
Nu vă uitați așa speriați
Ați văzut un simplu vierme
Transformându-se în fluture
Va muri!




Năduf
E vânt, e pulbere și vânt,
Ne pleacă trupul în Pământ.

În ochi porți rupere de nori,
Din tine pasc mioare flori.



Sunt singura
Răul doarme în pat cu binele,
Furnica muncește pentru trântori.
Nu știe nimeni adevărul;
Fricoșii nu mor niciodată.




Te văd
Ai trupul viu, ești marmură și ceară,
Pe fruntea ta porți un blestem de mir.
Se roagă soarele ca să nu piară,
Eu cer să mi te sorb dintr-un potir.




Scrisoare albă XXXIII
Sunt în Paris.
Simt că m-am întors cumva acasă, nu pot uita anii pe care i-am petrecut aici, felul în care mi-am consolidat rostul de a fi, felul în care am început să văd lumea, lumina pe care o împrăștia tot ceea ce întâlneam, micimea mea în fața colosalelor clădiri, a istoriei... sunt atâtea de spus

Ascultă, îți spun
Ești orb
ți-am spus de-atâtea ori
Privește liniștea aceasta
în care suntem unul


Nu te mai plânge
Nu mai striga
Nu mai dărâma casa noastră 


Vin prin lumină
Am ajuns
Le-am spus să-mi aducă un butuc cu apă
apoi să mă lase singură
Mă privesc speriați și văd cum din ochii lor ar plânge viața mea
Frica lor mă amuțește și azi,
în ciuda atâtor vieți,
în ciuda atâtor morți
N-au înțeles nimic.


La tine m-am întors când m-ai chemat
Am petrecut privindu-te milenii,
Prin trupul tău ca apa m-am plimbat.
M-am încrezut în vorbe și-n vedenii,
La tine m-am întors când m-ai chemat.




Ție îți scriu
Se lasă în mine
un întuneric profund
ca o catapeteasmă de velours
pur sânge
nu știu cum pot ochii mei vedea
lebedele negre plimbându-se pe apele din care răsar cruci
nu pot desluși cântecul care îmi crește în timpane
precum
sunetul călăuzit de sabia unui călău
decapitat de
remușcări


De mine
Ceva de spus
mai e mereu ceva de spus
Nu
nu m-am întrebat niciodată unde pleci când închini
acel pahar
și privești în jos
nu m-am aruncat niciodată în gol
după ultima noapte de dragoste
nu am fost icoana nimănui


Mai bine să nu știi
Iată a venit clipa
momentul în care eu nu mai știu cum să fac să mă găsesc
prin minele
despărțitoare
prin prăpastia luminii
dar mai ales în tine


Chemare
Vino
Am divagat prin milioane de secunde
Mi-am închipuit lumea ca pe un Rai
iluminat de zăpada ploilor de Mai
Am mulțumit mereu pentru nimic


Scrisoare albă XXXII
Până azi, în atâția ani în care nu am făcut decât să fiu, până și până mai târziu, acel târziu fiind poate însuși sfârșitul meu aici, am fost, în cele mai mari sau mai dureroase clipe ale vieții mele, singură.


Presentiment
Se va întâmpla simplu
tu vei veni
eu voi veni
Nu vor conta împrejurimile
doar umbrele noastre
vor fi martorii
atingerilor păgâne
dar nicidecum iluzorii


Devin curat
Stau agățată de lumina unei crengi
privesc prin ochii unui prunc
copilăria

Nu-mi amintesc să fi avut păpuși,
nu-mi amintesc să fi alergat
precum acest băiețandru prin iarbă
cu tălpile goale


Iar despre singurătate
Mi-aș dori ca unele gânduri să nu se termine vreodată Să aibă continuitatea aceasta care mă rupe de tot restul lumii
Mi-aș dori să pot pluti mai mult în oceanului învolburat al sufletului meu
Dar mă tem că nu sunt suficient de puternică



Despre lipsa ta din tine
Câtă viață
poate să cuprindă o clipă?
nimic mai mult decât eternitatea

Dar oare de ce
până acum
nu am învățat încă să ne măsurăm clipele?



Iubirea simplă
Te văd tăcut, ascunzi în ochii tăi
Un ideal banal pentru oricine,
Doar eu mai înțeleg a tale căi
Și nu te judec, zile am puține...



Povestea unei duminici
Mă întreb deseori
oare tu vezi
trestiile care se mlădie în privirea ta
oare vezi tu forța acestei
iubiri care crește în noi
care strămută munții sufletului
meu
oare tu simți fiorul
care îmi străpunge
pieptul
când treci precum
un păianjen pe o dună de nisip
prin gândurile mele


Sfâșiere tandră
cu sufletul precum un Transatlantic în derivă
doar corpul precum străzile
Saint Petersburgului
într-o noapte de Decembrie mângâiat
de lumina felinarelor care tremură
în ultimul meu pahar
(e ultimul, tu ai gustat din el)


Rugăciunea unui eu
Doamne, nu mai bați din clopot,
nu mai plouă în altare,
Se scufundă ceru-n ceață,
fierbe mirul în pahare.





De ce acum?
Dragul meu
se apropie
ziua în care voi pleca
de unde nu știu nici dacă am ajuns vreodată
tu ești trist și singur
degeaba îmi ascunzi tristețile tale
degeaba pleci când nu ai vrea decât
să rămâi
degeaba minți când eu îți știu
tainele
ca și cum eu te-aș fi însuflețit


 Peste tot
Prin aerul sălciu
prin lumina difuză pe care mi-o închipui ca un
voal
precum o aură
care îți înfioară chipul când te privesc
în ochi

ochii tăi - o lume plină de fantasme și scântei


 Stare
Acum
în acest moment
când în sufletul meu o furtună de
întrebări și temeri
ca un vârtej de păsări
albe
s-a stârnit
aș vrea să scriu un
țipăt

aș vrea cu mâinile mele să-mi smulg sufletul și
eu
eu să-l alung din acest trup nedemn


În zadar
Or să-mi promită
Regatul iluziilor împlinite
vor spune că locul meu va fi
în fruntea apelor de munte
îmi vor da comori
și numele meu îl vor rosti
cu sfială
vor chema lupii să-mi vegheze
lumina ființei
și îngeri să-mi picure
mir în palme


Pentru că
Pentru că există oameni care
zâmbesc gratuit
pentru că am atins suflete care m-au absorbit
și m-au transformat în
Eu
pentru că florile sunt mereu
albe și tata mereu bun
pentru că fratele meu
este înger
și mama împărăteasa sfinților



Eu nu
Eu nu m-am rătăcit prin viața ta
nu am căutat să aflu secretele tale
nu am vrut să știu câte femei ai iubit
nu am vrut să-ți știu numele
ca să te pot striga
dar poate nici atât
căci nu ți-l știu decât pe jumătate
eu nu am cerut să stai cu mine
nu ți-am cerut să vii cu mine
eu nu te-am întrebat dacă m-ai trădat



Rătăciți, nu singuri
Când te plimbi prin cotloanele acestei lumi se întâmplă
să te împiedici
sau mai rău, să întâlnești acei oameni cărora trebuie
să le vorbești
și
să nu cumva să-i contrazici (!)
oamenii aceștia sunt acele ființe care au nevoie să-și găsească sufletul


Cum?
Nu știu de ce nu pot inventa și eu metafore la modă
se poartă poezia rece
reală și țipătoare
ca o femeie beată plină de mușcături
pe sâni și pe
coapsele galbene de la fum sau
alte înțepături
fardată strident cu urme de ruj pe dinți
care atrage cu ceva dar nu cu
feminitatea...




Doar dacă
Dacă mâine totul s-ar sfârși
(știm toți că va veni acel mâine)
dacă mâine totul s-ar sfârși
aș vrea ca tata să știe
cât de mult îl iubesc
iar mama să știe
că ea e sfânta mea




Poemul ecoului din om
O mamă a iubit un pământean
din iubirea aceasta
Dumnezeu a zămislit un pumn de lumină
lumina are ochii verzi căci mama seamănă grâu și tămăduiește aripile îngerilor triști
însă ea nu poate dărui lumii
prin pruncul său
decât
un fel de pace monahală
amenințător de frumoasă
și de neatins.



Cum se întâmplă iubirea
De când ți-am trecut pragul
tu ai știut că mă vei iubi
eu am știut că
pentru a fi unul
va trebui să ne umilim în fața acestor marionete
cu inimi schingiuite 



Dar nu m-au doborât
Nu știu cine este
prietenul meu
acest cineva care
mă ascultă mereu




Singuri, singuri
La masa mea nu vine nimeni
toți o ocolesc
și nu știu de ce
poate că oglinda mea
nu este aceeași cu a lor
și poate că eu nu
mă asemăn cu nici unul (neîndoielnic!) 



Despărțirilor
A venit clipa despărțirii
nu mi-ar fi greu să plec
dealtfel nu mi-e greu
ci pur și simplu
dor
tu rămâi mereu cu o parte din amintiri
eu mereu o să am mâinile reci


Crâncena iubire vie
Sânge fierbe în lumină
Curge mir din luna plină

Te hulesc copiii Tăi

Tu-i iubești tăcut și bei


Din lumină
Când eram mică, tata mă ducea pe umeri la bunici
Acum, că am crescut, tata nu mai are unde să mă ducă,
dar i-au înflorit pe umeri florile...





Tabloul unui anonim
Din crivățul atâtor despărțiri
nu am învățat nimic
poate doar să-mi prețuiesc
lacrimile

La gura sticlelor așteaptă
pruncii nebotezați
să-și primească vitriolul
(să poată înflori pe ramurile brazilor din cimitire)


A venit cineva cu mine
A venit din ținuturile
cailor care respiră
greu
a venit
cu tentativa sângelui
unor clocotiri sfâșiate

a venit cu forța
cămășii sale de vânt...



Unde erai?
mi-ai spus să vin acasă
din noi vulturii ciuguleau piscurile virgine și ajungeau la cerul nostru
știi... și noi am fi putut...

haini sunt oamenii care nu știu să primească

eu tăceam
dacă nu aș fi tăcut ar fi trebuit să te mint



Poeții
Când mor, sunt căutați, când sunt în viață -
Nu le dă nimeni locul cuvenit,
Poeții nu ne mor, ei curg din ceață,
Poetul - inocentul pedepsit.



Stări
Unele poeme sunt
asemenea primului ajutor
când apariția unui gând te salvează
de la moartea clinică a sufletului
unele poeme sunt ca niște trenuri întârziate care ajung la timp la destinație
unele sunt precum prima dragoste
nu se uită
mereu se asociază altor iubiri
dar nu sunt niciodată înlocuite




Frământări
Uneori simt un fel de
pre-moarte
e mai mult sindromul inimii mele
care
nu vrea
nu știe
nu înțelege
nu-i pasă
nu ascultă de
n i m i c
ea săraca e doar v i e...


Eu însă plec
Și ai apărut
și am apărut
s-au deschis ușile acestei înmormântari în sine
și am crezut că putem fi vii
dar ochii oamenilor au început să ne
vadă
și să ne hărțuiască tăcut...



Fericirilor care dor
În momentele de fericire
se întâmplă să doară lipsa
așa
omul din mine se resimte acum ca fiind neîndreptățit de fericit
în această clipă de
înălțare sufletească
se gândește ființa din mine la copiii singuri
copiii aceia care nu știu ce înseamnă
să le cuprinzi chipul
și să le spui
- Te iubesc


Întâlnirea cu mine
Am venit în casa sufletului
unui străin al drumurilor scăldate în lumină
și pline de alei
pe marginea cărora curg izvoare care nu se văd
și se adapă cerbii




De teamă să nu sperii îngerul
... parcă cineva a venit și mi-a lăsat în grijă 
bucuria sa
de parcă a venit cineva în casa ființei mele și s-a așezat la masă și mi-a dat paharul său cu apă
și mi-a dat haina la care ține cel mai mult


Simplu
îngerul mi-a trimis o boabă de rouă în care a oglindit lumea
celor buni
și cei buni din oglinda îngerului
s-au privit prin mine
și eu am purtat tremurul pe palme
îngerul spunându-mi...




Ei n-au știut că eu nu îmi aparțin
Au încercat să intre în sufletul meu
și-au croit chipuri vii
și au inventat cântece
au cules roua de pe flori și stâncile
le-au schimbat în pietre rare
au sculptat bătăi de inimi în
crucile de pe mormintele uitate...


Ca un strigăt
La ce priviți acum ca la himere, 
Ce vi se par c-ar străluci hilar?
M-ați aruncat în voi și prin unghere,
În mine ați săpat ca un groapar.


Iubește-mă în Mai
Din rădăcini adânci, pământ cu jar și iz, 
Iubește-mă în Mai, cât poți tu să cuprinzi.

Adâncul meu ești tu,ești floarea mea de colț,
Iubește-mă în Mai și du-mă către bolți.


Poate
Poate că tu m-ai vrut femeie,
Eu sunt lumină.
Poate că tu m-ai vrut frumoasă,
Eu sunt abisală.
Poate că tu m-ai vrut demult, 
Eu m-am născut azi. 

Se întâmplă lumina
Cu mine se întâmplă un miracol
mi-au apărut pe trup
tăcerile
unui necunoscut care poartă în căușul palmelor lumină
și nu-i cunosc numele mic
cel care te cheamă acasă
cu mine se întâmplă o chemare
și îmi pare aceasta o firească nenorocire


Înfrigurare
A venit peste mine noaptea
s-a lăsat peste inima mea un fel de ceară din care curg lacrimi
ochii mei deschiși sunt
arși de lumina
care țâșnește din întuneric 


Eu am fost
-Firavă făptură răsari ca un
surâs și mori în tine-
îmi spune glasul cel cu care
lupt
lupt
lupt
noaptea s-a rupt de mine și aud din nou clopotul
chemărilor spre azi


Înger de cenușă
Clocotește apa în fântână,
Se răscoală sfinții, e târziu,
Mi se-mbată inima păgână,
De nisip mi-e sufletul pustiu.





Primăvara mea
Azi e un fel de primăvară, dansează fluturii prin păr,
Se plimbă prin văzduh iubirea, ne-mbată florile de măr.
Te pierzi prin cântec, și minunea în ochii tăi se-arată,
Înfiorată ești ființă și-atâta de curată.


Să nu fiu eu povara
În mine s-a pornit o avalanșă
adună Doamne îngerii și așază-i cu mâinile
cu sufletul
în fața cerului
în fața pământului
adună-ți Doamne toți îngerii
lasă-le doar pruncilor
restul adună-i Doamne că în mine
s-a pornit o mare furtună


Pruncului purtat de vânt
Sub piatra mormântului,
Doarme pruncul vântului.
La ușile nopților,
Plânge mama bolților.





Noi și îngerul care a rămas
-mi-e teamă
mi-e teamă că nu voi putea respira atât de multă fericire-
a venit aseară la mine îngerul și mi-a zis
că în lumea lui asta nu mai e loc de
oameni transparenți
mi-a zis că dacă voi fugi mă voi putea apăra dar voi pierde lumina și mă voi rătăci





Noi vom rămâne taina
Eu voi pleca, tu vei rămâne trist,
Apoi în urma mea va plânge Cerul.
Cu tine am simțit că sunt, nu doar exist,
Pe trupul meu bătrân ai scris eterul.



Pruncul meu din apă vie
Mâini de fum și de pământ
Poartă pruncul în mormânt


Păr de aur, vânt și flori
Poartă pruncul meu prin sori





Pur și...simplu
Dacă aș fi eu un fel de lumină
m-aș aduna toată pe chipul tău
în dimineața ta
apoi dacă tu ai înceta
să exiști aș inventa o lume care
să-ți poarte numele...


Rămâne visul
Cum să nu simți tăria disperării, 
În tine sânge crud să fiarbă mut,
Când simți că arzi în ceara lumânării,
Și visu-ți mai rămâne unic scut.
 


Pledoaria unui eu
Mi-e inima corola amăgirii;
Atâta negru-n mine-am îngropat.
Azi mă dezbrac în fața omenirii
Și-mi pun pe-o filă unicul păcat...







Vedeniile ultimului trist
...of, tu, omule ești ca un orb în fața curcubeului
dar tu în fața lumii
tu nu poți fi atins de răutate
vezi doar sufletul
tu carnea nu o vezi
tu culoarea nu o recunoști
tu gălăgia nu o auzi





Aceeași soartă
Se scurge din amurg o luntre albă,
Precum o cale către alt pământ.
Din rouă crudă mi-am făcut o salbă,
Vreau dorul să-mi răsară din mormânt!





Cutremurând, dar viu
Cutremurând, așa mă pierd prin mine.
Timpanele îmi par ca niște stânci;
Doar trupul meu e-ntreg de parc-ar ține
Și vii și morți, în palmele-i adânci.




Clopotul bunului rămas
Ca o rugăciune mi se pare această fotografie
o privesc și aș îngenunchea dar
doamne
genunchii mei sunt tociți de-atâtea secunde goale în fața
cărora am căzut
și totuși această fotografie
ca o amețeală după prima...





Beția ultimului trist
Și strig, și chem, și beau absint cu-n înger,
Sunt doar un pumn de lut însuflețit.
Nebun de tine tac, și-n mine-un fulger -
Mi-aduce-aminte: sunt, căci te-am iubit.


Rugăciune
Vântule unde duci tu sufletul meu
când se rupe de mine
când tălpile mele se lipsesc de țărâna moale și fierbinte
și trupul meu se dizolvă
în craterul fluturilor ratați
of, spune-mi vântule unde mă duci
să pot muri în pace
spune-mi cine mă va primi
cine mă va duce ca pe o cruce
de lumină...



Punctul vieții
Să-ți vorbesc pe limba trupului meu
mi-e simplu chiar dacă
purtăm iubiri pe fiecare colț
pe fiecare por
pe fiecare cută aurie
pe fiecare gură de aer
pe fiecare geană...





Surghiun
Pe acest câmp
se aud vaiete
respiră sacadat suflete de copii
din mușuroaie ochii lor
strălucesc
copacul din pustietatea
crucilor azi a înflorit pentru ultima oară
de atâta liniște s-a decis să moară...




Duminica bunicii
Duminică sub ploaie, duminică plângând,
Azi sfinți-ncet se roagă, bunica-nvie-n gând.






Chemarea ploii
Nu am să-ți cer vreo rază de lumină
Și n-am să judec, poți oricând pleca.
Pe lumea asta teama ne dezbină,
De-aceea eu în veci nu te-aș blama.






Despre oamenii singuri
Și tremur, și tremuratul mă cutremură.
Și respir, și respirul mă respiră.
Și tac, și tăcerea mă tace.
Și privesc, și privirea mă privește.


Cenușa însingurărilor
În ce biserici să mai plângă sfinții?
Degeaba-mi spui că totu-i trecător!
Când toți iubim (însă cu ochii minții),
Dorim un timp mai viu, mai cruțător.




Culoarea sufletului meu
Iartă-mă, mamă, că mă laud zeilor
că sunt nemuritoare
că m-ai adus pe lume tu!
Iartă-mă, mamă, și
cuprinde-mi mâinile și chipul
în cupola sufletului
tău...



Pagini vii
Și-apoi, când va suna vreun orologiu,
chemându-ne șederea spre sfârșit,
Ne vom închide-n paginele care
rămân ca martori vii că ne-am trăit.




Ironia clipei
Trec zile, ani, trec ere fără viața,
Ce doar acasa-aș fi putut avea,
În clipa mea târzie cade ceața,
La geam îmi cântă trist o cucuvea.





Plecarea din noi
Dac-am plecat, nu voi uita de tine,
Mi-e teamă doar de oamenii prea goi.
Durerea neputinței urlă-n vine,
Și iarăși m-aș întoarce către noi. 


Singurul tărâm
În ochii mei să te cuprind e simplu -
Tu nici nu știi de când îmi dormi în ei.
Pe insula din trup îți sunt periplu,
Precum un lacăt este unei chei.


Ultimul ecou
Ce răzbunat e cerul ăsta gri,
Iar tu cum taci și-mi hărțuiești dureri;
În veci poeme nu-ți voi mai cârpi,
Te voi lăsa pe tine cu tăceri. 




Eu doar te voi iubi
Și ce-aș putea să-ți iert, atât de drag îmi ești
Ți-aș închina tot rostul să te știu fericit
O lume-ngenunchează când simplu îmi zâmbești
De ce mă doare pieptul, în el te zbați mocnit.



Oglinda
Aud în mine-un clopot - e chemarea;  
E cel din urmă - ultim orizont.
De când mă știu am ignorat răbdarea,
Ca un recrut ce vine de pe front.
Citește mai departe... 







Ard lumânări de dor numai în noi
Pe praguri de biserici plâng părinții,
Cei ce s-au dus și cei ce încă sunt.
Trăim cu frică-n câmpuri de muniții,
Și ne întoarcem vrednici în pământ.





Ritualul tainic al poverilor
Și te-aș iubi precum un cerșetor
Din libertatea sa își face faimă,
Cu felul meu plăpând, apăsător,
Din suflul meu ți-aș face ție haină.





Chintesența de a fi II
Nu pot decât să-ți spun că te iubesc-
E mult, puțin, e tot ce pot să-ți dau,
Și-n ritmul ăsta crunt și nebunesc,
Nici versurile mele sens nu-și au.



În lumea noastră cerul e senin
Din crucea unor doruri călătoare
Ți-aș face, cred, blestem pentru vecie,
Și te-as trăi precum o sărbătoare,
Mi-ai fi către sfârşit, la pat, făclie...





Tabloul unui început
Te-aș duce acolo
pe plaja aceea părăsită
cu puțin nisip dar destul de izolată încât să mă poți primi ca pe o
fertfă la apus...




Ce va rămâne oare?
Ce-o să rămână oare după noi,
Vreo urmă încrustată în noroi?
Vreo amintire cum c-am fost aici,
Atât de mici, de mici, atât de mici!




Clipe răstignite
Coboară-ți privirea
omule
fii viu
ascultă-ți sângele din mâini



Acel cuvânt precum o rugăciune
Acel cuvânt mi-e astăzi un cavou,
Precum o grotă-n care un ascet,
Cu fiecare rugă cade-n hău,
În veci însă n-am să-ncetez s-aștept!


  Libera cădere
Acum, când tot îmi pare că-i mai bine
Și-n mine mor corole de tăceri,
Mi-aș fi dorit să știu că lângă mine
Trăiești un azi, un mâine și un ieri
.


Iubirea mea albastră
Căci dragostea ce-ți port, e ca nebuna,
Geloasă sunt pe tot ce îți atinge mâna!
Pe tot ce tu privești, pe tot ce te privește,
Doar trupul meu nebun, cu sufletu-ți vorbește.





Testamentul singurului rost
Știu că vine o zi, tu-ai să-mi ceri să te cred,
Tremurând am să tac, voi iubi și-am să pierd.
Vom avea un final și-o să ningă-ntr-un fel -
Numai sufletu-n noi va rămâne rebel.

     
Sărut pașii tăi
Doar pașii tăi au mai rămas prin mine,
Mi-e frig și parc-aud cum plânge-un vers,
Te-aș săruta să pot trezi în tine
Aceeeași nebunie-același mers.